Copiii sunt prea obosiţi să se joace!

Joacă. Jocuri. Distracţie. Prieteni. Prietenie. Libertate. Şi pot continua. Ce vreau să spun cu adevărat este de fapt copilărie. Da. Observ cu tristeţe şi îngrijorare că astăzi copiii nu au copilărie. Bine, teoretic este o etapă a vieţii peste care nu poţi trece, însă practic lucrurile stau altfel. Am stat un pic până mi-am făcut curaj să scriu aceste rânduri, dar din păcate este o observaţie pe care am făcut-o după o analiză foarte atentă asupra comportamentului micuţilor, colegi, prieteni cu Miruna mea. Şi da, concluzia la care am ajuns, cu părere de rău, este că micuţii din ziua de astăzi nu ştiu să se joace, nu ştiu să lege prietenii din alea care pot dura toată viaţa, nu ştiu să se bucure de lucrurile măreţe pe care le pot avea doar cât sunt copii. Nu ştiu să-şi trăiască copilăria. 

Durerea mea este cu atât mai mare cu cât realizez că nu este vina lor. Ei sunt copii, maturizaţi mult prea repede din cauza circumstanţelor vieţii:

Părinţii au uitat să redevină copii

Părinţii sunt prea ocupaţi să devină la rândul lor iarăşi copii şi în loc să se „maimuţărească” alături de micuţii lor, să râdă, să se distreze  preferă să le dedice câteva ore la mall. N-ar fi rău nici atunci dacă ar petrece timp împreună. Însă odată ajungi în vestitul mall, cel mic ajunge într-un loc de joacă unde este cald, spaţiu închis şi aceleaşi două jucării pe care le cunosc şi nu le mai trezeşte curiozitatea. În zilele fericite, micuţul va ajunge alături de părinţi într-un parc unde şi acolo este ţinut din scurt. Să nu cumva să alerge prea mult, să nu se murdărească …vorba aia sunt în oraş totuşi şi nu care cumva mama să se întâlnească cu vreo prietenă şi să se facă de ruşine. Să nu uităm de modă. Că nu există să iasă în oraş fără să fie pus la patru ace. Deci cu atât mai mult poate fi lăsat liber, să facă tot ce îi trece prin cap. Să se joace în nisip, să atingă pământul, să simtă iarba…(la câţi câini comunitari sunt…e frică de căpuşe!). De căţărat în copaci nici nu se pune vorba. Nu este vorba că se distruge spaţiul verde. Ce mai. Vor merge în parc dar nu au voie decât să se urce pe un tobogan (dacă au noroc să nu fie rupt), într-un leagăn şi eventual să schimbe vreo două vorbe cu un alt copil (dacă au cu cine…pentru că din lipsă de libertate mulţi sunt timizi sau mai rău alţi devin şi reticenţi, refuzând socializarea).

Einstein …de la naştere

Adulţii dornici să-şi transforme odorul într-un mic Anstein încă de pe vremea când acesta ar trebui învăţat să se caţăre în copaci. Aici chiar este o problemă gravă, din punctul meu de vedere. De multe ori mi-a fost dat să întâlnesc copii care la trei ani aveau deja programul mai încărcat decât al meu. Erau duşi la balet, la dans, eventual şi la canto. Dacă se putea acasă deja se exersează o limbă străină, număratul şi lietere alfabetului, măcar cele din numele propriu. Off…am obosit doar enumerându-le. Nu zic că este rău să-ţi înveţe copilul cât mai multe…dar e copil. Pentru mine copilărie reprezintă joacă, distracţie, libertate. Copilul trebuie lăsat să se exprime şi trebuie ghidat de la spate către căile cele mai bune, nu ţinut de mână şi condus acolo unde vor părinţii. Aşa văd cum micuţa mea are în juroul ei fetiţe care la cinci ani ştiu deja să scrie, să citească, să adune şi să scadă. Nu ştiu, dar mă întreb aceşti copii a căror timp este în continuu ocupat nu obosesc? Oare dau în toate activităţile acelaşi randament? De acord. Au energie, dar o pot consuma jucându-se în marea parte a timpului. Să facă lucruri specifice vârstei. Să cunoască lumea din jurul lor prin activităţi creative şi dinamice. Să alerge desculţi, să aibă ocazia să se murdărească, să-şi dezvolte imunitatea (nu ţinuţi cu şerveţelul după ei de fiecare dată când au atins pământul !) Oare nu ar fi mai bine să alegem pentru o activitate, cea la care vedem că micuţul este talentat, sau pentru început ceacare îi face cea mai mare plăcere şi să ne oprim. Să îi lăsat timp să se joace.

Bunicii care au grijă să nu se „julească” copii

Să nu uităm de bunicii care în loc să se bucure de trăznăile nepoţeilor care nu fac altceva decât să-şi dea frâu liber imaginaţiei au grijă să le oprească creativatea de frică să nu se rănească. „Ca dacă se juleşte micuţul, dragul de el!”. Ei sunt micuţi prinţi şi prinţese, îmbrăcaţi ca la carte care nu au voie să alerge prea mult pentru că se pot răni. Deja ne-am obişnuit cu mochetă în parcuri şi nu mai vrem parcuri cu nisip că ne intră în papuci. Nu ştiu ce să spun, dar nisipul face bine. Câtă bucurie văd eu în ochii fetiţei mele când se joacă în nisip şi câtă bucurie văd pe feţele tuturor copiilor care îşi pot murdări mâinile făcând castele din nisip.

Ei bine toate acestea pentru mine sunt acţiuni la fel de grave ca atunci când ai tăia aripile unui porumbel. Şi mă întreb oare micuţii din ziua de astăzi mai ştiu să se joace? Oare micuţii noştri sunt prea obosiţi să se joace? Rar văd în parcuri băieţi care după cinci ani se joacă „hoţii şi vardiştii” , „prinselea pe animale” sau alte jocuri ale copilăriei. Cât despre fetiţe…nu ştiu câte dintre ele ştiu să se joace frumos cu păpuşelele, să fie preocupate să le facă rochiţe. Cu toţii sunt preocupaţi să imite diferiţi eroi sau prinţese din desenele animate la care sunt lăsaţi să privească de fiecare dată când au puţin timp liber, iar părinţii sunt prea ocupaţi să le ofere atenţie.

Avem o generaţie de copii inteligenţi, energici dar din păcate, care uită prea repede să fie copii. Societatea în transformă mult prea repede în adulţii de mâine. După mine, fiecare vârstă are etapele ei peste care nu ar trebui să trecem. Fiecare clipă ar trebui trăită intens cu la fel de mare bucurie, fără să ne dorim astăzi să devenim ce am putea fi mâine.

Sursă imagini Pinterest